google + linkedin aplica acum

Frica de intuneric la copii - tehnici educationale

Noi, adultii, ajungem sa fim in manifestare suma tuturor lucrurilor pe care le-am auzit, despre care am fost invatati, pe care le-am trait in trecut (si nu intotdeauna in cel mai pozitiv mod)... avem asadar nenumarate frici.
Dar copiii? De unde aduna ei atatea frici inca de la cele mai fragede varste?


Una din fricile cel mai des intalnite este cea de intuneric. De cele mai multe ori aparent inexplicabila - experienta de viata a copilului fiind inca una redusa.


Putini parinti stiu ca frica de intuneric este una care rezida din cele mai vechi timpuri, una ancestrala de pe vremea cand omul inca dormea in pesteri. Noaptea, la adapostul intunericului, era propice pentru animalele de prada care se furisau in "asezamantul" lipsit de siguranta si insfacau "puiul de om", acesta fiind cel care putea riposta cel mai putin, iar parintii nu aveau suficient timp pentru a reactiona.


In aceasta perspectiva abordarea "hai sa ne uitam sub pat sa vezi ca nu e nimeni" este putin probabil sa fie eficienta. Deoarece copilului nu ii este deloc clar care este obiectul fricii lui, de ce anume ii e teama. El te poate urma in demersul de cautare sub pat, dupa usa, pe sifonier, si asa mai departe, insa sentimentul lui de teama nu va disparea. Pentru ca el nu vizeaza o teama concreta de ceva anume.
Asa cum spuneam, frica este un sentiment. O senzatie. Ce il ajuta pe copil sa o depaseasca? Prezenta parintelui (a fortei protectoare). Desigur nu este o solutie sa stam lipiti de copiii nostri zi si noapte pentru a le maximiza confortul si sentimentul de siguranta. Atunci ce e de facut?


Cum a depasit copilul meu teama de intuneric?
Am lucrat impreuna cu fiul meu la "Grupul de dezvoltare prin miscare pentru copii si parinti" (organizat in ATS - Centru de dezvoltare personala si creativitate - de psihoterapeut Irina Tepuru) si am gestionat acest sentiment pasind alaturi de el, urmandu-l in teama lui (exercitiile se desfasurau alternativ cu lumina aprinsa si apoi stinsa), acceptandu-i teama, recunoscandu-i frica ca fiind fireasca, ca fiind a lui, iar eu aflandu-ma acolo pentru a-l sustine si a-l ajuta sa si-o accepte. Cu multa delicatete si inspiratie Irina ne-a asezat (postural) astfel incat mainele mele de parinte sustineau mainile lui facute caus si impreuna tineam, cu drag, frica lui. Si o acceptam (eu si fiul meu) deopotriva. Era firesc. Era a lui. Nimeni nu incerca sa o anuleze. Si nu era nimic in neregula cu asta. Apoi psihoterapeutul i-a spus ca, desi poate nu e foarte placuta ca senzatie pentru el, acum cand are sustinerea mea (caci impreuna tineam frica lui), se pot intampla lucruri deosebit de frumoase si pe intuneric. Si exercitiile au continuat.


Baiatul meu avea doar 2 ani. Au trecut 6 luni de zile de atunci. Astazi, cand intram in casa, el este pionierul care nu se mai opreste inmamurit in dreptul pragului, ci merge cu incredere traversand sufrageria si holul (pe intuneric) pentru a aprinde lumina si a incepe sa se joace in camera lui.